Gândirea pedagogică în Evul Mediu (sec. V- sec. XVI)

Evul Mediu reprezintă o epocă istorică de o întindere mare în timp, mai mult de 12 secole şi este o perioadă caracterizată de apariţia şi dezvoltarea învăţământului, legată de apariţia şi dezvoltarea culturii bisericeşti. Astfel că în Europa secolului VII, au fost deschise primele şcoli bisericeşti pe lângă mănăstiri datorită faptului că acolo s-au păstrat manuscrise, folosite drept manuale.

Lucrările prevedeau cunoştinţe laice – limbi străine, dialectica, retorica, istoria, bazele matematicii, iar instruirea se făcea la diverse niveluri: nivelul elementar, la vârsta de 5 ani şi presupunea învăţarea cititului, scrisului, socotitului şi muzicii, nivelul mediu-trivium, în care copiii erau iniţiaţi în gramatică, latină, retorică şi dialectică şi nivelul superior-cvadrium, ce se ocupa cu artimetica, geometria, astronomia şi muzica. În Evul Mediu Întunecat, singurele ştiinţe naturale predate proveneau din enciclopedii populare, astfel că studentul din acea perioadă învăţa despre cum hienele îşi puteau schimba sexul când doreau şi cum singurul lucru de care elefanţii erau speriaţi erau dragonii. Studenţii ajungeau să înveţe mai mult în acest domeniu atunci când mergeau la ţară şi vorbeau cu vânătorii şi braconierii care îşi petreceau mare parte din viaţă observând sălbăticiunile în mediul lor natural.

În Anglia medievală, învăţământul s-a cristalizat iniţial ca un moft al păturii sociale superioare, dat fiind faptul că numai aceştia îşi permiteau accesul la educaţie, pe când ţărănimea nu. Cei mai educaţi oameni erau cei care trăiau în biserici. Odată cu dezvoltarea acestui stat a apărut şi nevoia ca din ce în ce mai mulţi oameni să aibă acces la educaţie, în special cei care se ocupau cu comerţul. De aceea, latina forma o parte majoră din curriculum zilnic. Toate lecţiile în şcolile de gramatică erau în latină. Sistemul educaţional era de aşa natură, încât metoda principală de asimilare a informaţiei era învăţatul pe de rost. Dacă copiii şi înţelegeau ceea ce învăţau sau nu, era o altă problemă.

Instituţiile în sine erau foarte mici. Multe dintre ele erau constituite doar dintr-o cameră pentru toţi băieţii şi un învăţător care invariabil avea o ocupaţie religioasă. Profesorii îi instruiau pe băieţii mai mari, care urmau să-i înveţe pe copiii mai mici. Lecţiile începeau de regulă la răsăritul soarelui şi se încheiau când soarele apunea. Aceasta înseamna că în timpul lunilor de primăvară şi vară, o zi de studiu presupunea foarte multe ore. Disciplinele erau foarte stricte. Copiii erau pedepsiţi prin ameninţarea sau chiar lovirea cu o nuia de mesteacăn. Această metodă era bazată pe teoria că odată ce copiii au fost loviţi, nu vor mai face aceeaşi greşală din nou, amintirea durerii fiind factor decisiv.

Şcolarii medievali obişnuiau să stea pe podea laolaltă, scrijelind notiţele de la ore cu ajutorul unui os sau unui cuţit de fildeş pe tăblii din lemn îmbrăcate în ceară verde sau neagră. Cavalerii erau de asemenea obligaţi să meargă la şcoală, fiind luaţi în derâdere dacă nu ştiau să scrie sau să citească.

La vârsta de 14 sau 15 ani, cei care doreau, puteau să-şi continue studiile la universitate. Acestea au fost creaţiile Evului Mediu şi puteau fi găsite în oraşele mari ale Europei. Pentru cei care excelau în şcolile de gramatică, urma avansarea către universitate. Anglia medievală a prevăzut baza formării Universităţii Cambridge şi Oxford. Ambele instituţii erau renumite ca universităţi prestigioase. Universităţile se caracterizau prin învăţământ diferenţiat, având de regulă 4 facultăţi: pregătitoare sau artistică şi cele superioare – medicina, juridica, teologia.

Copiii ţăranilor puteau fi educaţi doar dacă stăpânul moşiei şi-ar fi dat consimţământul. Orice familie prinsă având un copil ce beneficia de educaţie fără permisiune era dur taxată. Istoricii de azi consideră că această tactică era pur şi simplu o extensie a gândirii celor ce deţineau autoritatea şi care încercau să îi ţină pe ţărani la locul lor, deoarece un ţăran educat s-ar putea dovedi a fi o ameninţare pentru stăpânul lui, începând să pună la îndoială metodele acestuia.

Foarte puţine fete frecventau ceea ce se numea şcoală în acele vremuri. Fetele din familiile nobile aveau parte de educaţie acasă sau în casele unor altor nobili sau unele dintre ele erau trimise în alte ţări pentru a învăţa. Indiferent de unde s-ar fi dus, baza educaţiei lor era aceeaşi – cum să întreţii o gospodărie în aşa fel încât soţul lor să aibă parte de cele mai bune condiţii de trai. De asemenea, fetele erau instruite în muzică, fie că învăţau să cânte la un instrument sau la voce.

Bibliografie:

·         http://www.historylearningsite.co.uk/medieval_education.htm

·         http://www.medieval-life.net/education.htm

·         Stupacenco, L., Pedagogie (I), Bazele generale ale pedagogiei – Gandirea pedagogica din epoca renasterii, 2006, Balti.